La începutul secolului XX, într-o perioadă în care România încerca să se modernizeze rapid, puțini oameni înțelegeau cât de repede dispare lumea satului tradițional. Casele din lemn erau abandonate, vechile instalații țărănești erau distruse, iar portul popular începea să fie înlocuit de hainele orașului modern.
În timp ce politicienii și intelectualii vremii vorbeau despre industrie, progres și urbanizare, un tânăr etnograf mergea prin satele izolate ale Transilvaniei cu un aparat fotografic greu și costisitor, încercând să salveze ceea ce considera sufletul unei civilizații.
Numele său era Romulus Vuia.
Arhivarul unei lumi care dispărea
Romulus Vuia a înțeles devreme că satul românesc trecea printr-o transformare ireversibilă. Industrializarea, schimbările sociale și influențele moderne modificau rapid comunitățile rurale, iar multe dintre tradițiile vechi riscau să dispară fără să mai lase urme.
Din acest motiv, a început o amplă muncă de documentare în zone precum Țara Hațegului, Munții Apuseni și ținuturile pădurenilor. A fotografiat gospodării, biserici, unelte, porți monumentale și oameni simpli, construind una dintre cele mai importante arhive etnografice ale vremii.
Pentru multe dintre aceste imagini, localnicii vedeau pentru prima dată un aparat foto. Vuia călătorea prin noroaie, dormea în condiții dificile și își cheltuia propriile economii pentru materiale fotografice și deplasări.
Nu încerca doar să conserve niște obiecte vechi. Încerca să păstreze memoria unei lumi aflate în pragul dispariției.
Primul muzeu în aer liber din România
Convins că simpla fotografie nu este suficientă, etnograful a imaginat un proiect revoluționar pentru acea epocă: reconstruirea unui sat autentic într-un muzeu viu.
În anul 1929, la Cluj-Napoca, Romulus Vuia a reușit să pună bazele primului muzeu etnografic în aer liber din România, actualul Parcul Etnografic Romulus Vuia.
Ideea era complet diferită de muzeele clasice ale vremii. Vuia nu voia vitrine pline cu obiecte moarte, ci un spațiu în care gospodăriile țărănești să fie reconstruite integral, exact cum existaseră în satele de origine.
Casele, morile și bisericile erau cumpărate din comunitățile rurale, demontate bucată cu bucată, transportate cu care trase de boi și reconstruite cu grijă pe dealul Hoia.
Fiecare grindă era numerotată, fiecare șindrilă salvată. Rezultatul a fost un adevărat univers rural conservat pentru generațiile viitoare.
Cum a fost șters din propria operă
Destinul lui Romulus Vuia s-a schimbat radical după instaurarea regimului comunist. În 1948, odată cu epurările politice din universități și instituții culturale, numeroși intelectuali au fost eliminați din funcții. Printre ei s-a aflat și Romulus Vuia.
Considerat incompatibil cu noua ordine ideologică, a fost îndepărtat din universitate și marginalizat chiar din muzeul pe care îl fondase. Regimul comunist a început să rescrie istoria instituției, diminuând rolul fondatorului și transformând opera sa într-un proiect controlat politic.
Pentru omul care dedicase ani întregi salvării patrimoniului rural, aceasta a fost o lovitură devastatoare.
Finalul trist al unui mare vizionar
Ultimii ani ai etnografului s-au desfășurat într-o aproape totală izolare. A privit de la distanță cum instituția creată prin sacrificii uriașe continua să existe fără ca numele său să mai fie rostit.
Romulus Vuia a murit în 1963, într-o Românie în care regimul comunist controla memoria culturală și decidea cine merită să fie amintit.
Ironia istoriei este că omul aproape șters din propriul proiect a salvat, de fapt, o parte esențială din identitatea tradițională a României. Fără încăpățânarea lui, multe dintre casele, bisericile și instalațiile țărănești care pot fi văzute astăzi la Cluj ar fi dispărut definitiv.
