În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Țara Românească se afla într-un loc în care marile puteri europene își întâlneau interesele. Imperiul Otoman domina politic regiunea, Imperiul Habsburgic își extindea influența spre est, iar boierimea munteană încerca să-și păstreze propriile interese într-un joc diplomatic în care o alegere greșită putea costa tronul, averea sau chiar viața.

În acest spațiu complicat a domnit Șerban Cantacuzino, între 1678 și 1688. A fost un domnitor obligat să negocieze cu Imperiul Otoman, să privească spre Viena și, în același timp, să țină cont de echilibrul politic din interiorul țării. Zece ani mai târziu, numele său avea să rămână legat nu doar de politica dintre imperii, ci și de una dintre cele mai importante cărți tipărite vreodată în limba română: Biblia de la București.

Un Cantacuzin ajuns pe tronul Țării Românești

Șerban Cantacuzino s-a născut în jurul anului 1640 și provenea din puternica familie Cantacuzino. Tatăl său, Constantin Cantacuzino, fusese mare postelnic, iar fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, avea să devină una dintre personalitățile intelectuale importante ale epocii.

Familia avea o poziție politică puternică în Țara Românească, iar Șerban ajunsese deja să ocupe dregătorii importante înainte de urcarea pe tron.

În 1678, după înlăturarea lui Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino a devenit domn al Țării Românești. Domnia sa avea să se desfășoare într-o perioadă în care raporturile de forță din regiune începeau să se schimbe.

Imperiul Otoman era încă principala putere politică pentru Țara Românească, însă presiunea habsburgică asupra Europei Centrale creștea. Pentru un domn muntean, problema nu era pur și simplu alegerea dintre două tabere. Era nevoie de supraviețuire politică într-o regiune în care armatele și frontierele se puteau schimba rapid.

Țara Românească între Istanbul și Viena

Șerban Cantacuzino a domnit formal sub suzeranitate otomană. Când Imperiul Otoman a pornit marea campanie împotriva Vienei, în 1683, domnul muntean a fost obligat să participe cu oastea sa.

Forțele Țării Românești au ajuns în campania otomană, însă rolul lor nu a fost acela al unei armate principale. Sursele istorice arată că trupele principatelor au fost folosite în special pentru activități auxiliare, inclusiv construirea unor poduri. În același timp, Șerban Cantacuzino a încercat să păstreze contacte cu tabăra adversă.

Aici începe una dintre cele mai interesante părți ale domniei sale. Șerban Cantacuzino nu putea pur și simplu să rupă legătura cu otomanii. O asemenea decizie ar fi însemnat o confruntare directă cu puterea care îi recunoștea domnia. Pe de altă parte, victoria habsburgilor la Viena putea schimba radical echilibrul politic din Europa Centrală și de Sud-Est.

Documentele și cercetările istorice indică existența unor contacte între Cantacuzino și imperiali. După înfrângerea otomană de la Viena, negocierile cu Habsburgii au devenit mai importante, însă domnitorul a evitat mult timp o ruptură deschisă de Imperiul Otoman. Studiile istorice descriu această politică drept una de negociere prudentă a condițiilor în care Țara Românească ar fi putut intra în sfera habsburgică.

Era, în fond, politica unui domnitor prins între două lumi.

1683 – anul care putea schimba totul

Înfrângerea otomană de la Viena nu a însemnat doar pierderea unei campanii. A reprezentat începutul unei schimbări majore în raportul de forțe dintre Imperiul Otoman și Habsburgi. Pentru Șerban Cantacuzino, momentul putea deveni o oportunitate.

Dacă otomanii pierdeau controlul asupra regiunii, Țara Românească trebuia să fie pregătită pentru o nouă realitate politică. Dar trecerea de partea Habsburgilor era riscantă atât timp cât otomanii încă dețineau o forță militară considerabilă.

De aceea, diplomația lui Cantacuzino a mers lent. În anii care au urmat, reprezentanți imperiali au venit la București, iar domnitorul a negociat posibilitatea unei schimbări de orientare. Un studiu publicat în Studii și articole de istorie arată că, în 1688, diplomația habsburgică încerca să-l convingă pe Cantacuzino să treacă deschis împotriva Imperiului Otoman, în timp ce acesta continua să negocieze condițiile unei asemenea schimbări.

Nu era doar o problemă de politică externă. Era o problemă de supraviețuire a statului.

Dincolo de diplomație: Bucureștiul devine un centru al tiparului

În timp ce la granițele țării se schimba echilibrul politic, în București se petrecea o transformare mai puțin spectaculoasă, dar cu efecte mult mai durabile.

În timpul lui Șerban Cantacuzino, activitatea tipografică a fost reluată și sprijinită de autoritatea domnească. Biblioteca Națională a României arată că tipografia Mitropoliei din București și-a reluat activitatea sub patronajul domnitorului, înainte de începerea tipăririi Bibliei din 1688. Iar în 1688 avea să apară lucrarea care avea să-i poarte numele.

Biblia de la București – moștenirea care a rămas

În 1688 a fost tipărită la București prima ediție integrală a Bibliei în limba română. Cunoscută drept Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino, lucrarea a fost realizată prin contribuția mai multor cărturari și oameni ai Bisericii. Printre numele asociate proiectului se află frații Radu și Șerban Greceanu, Mitrofan, episcopul de Huși, și Nicolae Milescu Spătarul. Biblioteca Națională a României o descrie drept prima Biblie tipărită integral în limba română, în 1688, sub patronajul lui Șerban Cantacuzino și, ulterior, al lui Constantin Brâncoveanu.

Importanța ei depășește însă istoria religioasă. Tipărirea integrală a Bibliei în română a oferit limbii scrise un reper major într-o perioadă în care slavona încă avea un rol important în viața bisericească și administrativă. Textul a devenit una dintre lucrările fundamentale ale culturii românești vechi.

Este una dintre situațiile în care un proiect început într-o anumită domnie depășește cu mult durata acelei domnii.

Șerban Cantacuzino a murit înainte ca toate consecințele politice ale schimbării echilibrului european să devină clare, dar cartea tipărită sub patronajul său a rămas.

Cotroceni și Bucureștiul lui Șerban Cantacuzino

Domnia sa nu s-a limitat la politică și cultură. Șerban Cantacuzino a fost ctitorul Mănăstirii Cotroceni și al bisericii Fundenii Doamnei, iar epoca sa a contribuit la dezvoltarea activității culturale și tipografice din București. Sursele dedicate domniei sale menționează și sprijinul acordat unor instituții și proiecte religioase și culturale.

Prin astfel de proiecte, Bucureștiul începea să capete tot mai clar rolul de centru politic și cultural al Țării Românești.

Ultimul an

În 1688, situația politică devenise extrem de complicată.Habsburgii își continuau ofensiva împotriva otomanilor, iar presiunile asupra Țării Românești creșteau. În același timp, negocierile lui Șerban Cantacuzino cu imperialii intrau într-o etapă mai intensă.

La începutul acelui an, reprezentanți habsburgici încercau să-l convingă pe domnitor să treacă deschis de partea lor. Cercetările istorice arată însă că Șerban Cantacuzino continua să negocieze condițiile unei eventuale schimbări de alianță. Nu a mai avut timp să vadă rezultatul.

Șerban Cantacuzino a murit la sfârșitul lunii octombrie 1688, după zece ani de domnie. Moartea sa subită a alimentat ulterior numeroase zvonuri despre o posibilă otrăvire, însă aceste afirmații apar în tradiția istorică și în relatări ulterioare și nu trebuie confundate cu o dovadă certă a unei crime.

La tron a ajuns Constantin Brâncoveanu, nepotul său și unul dintre oamenii care avuseseră deja un rol important în administrația țării.

Domnitorul care a încercat să câștige timp

Șerban Cantacuzino poate fi privit prin prisma unei epoci în care domnitorii Țării Românești nu aveau luxul unor alegeri simple.

Imperiul Otoman era încă puterea suzerană. Habsburgii deveneau tot mai puternici. În jurul lor existau interesele Transilvaniei, ale Poloniei, ale Rusiei și ale marilor familii boierești din țară.

În acest context, Cantacuzino a preferat negocierea și a amânat cât a putut momentul unei rupturi. Nu a fost o politică fără riscuri și nici una lipsită de ambiții personale și familiale. Dar a fost politica unui domnitor care încerca să păstreze Țara Românească într-un spațiu de manevră între două mari puteri.

Poate tocmai de aceea, Șerban Cantacuzino este mai interesant atunci când este privit dincolo de imaginea simplă a „domnitorului antiotoman”.

În 1683, oastea lui se afla în tabăra otomană de lângă Viena. În anii următori, oamenii săi negociau cu imperialii. În București, în aceeași perioadă, se pregătea o carte care avea să devină una dintre marile borne ale culturii române.

Între Istanbul și Viena, între război și diplomație, între politica marilor imperii și proiectele culturale ale țării, Șerban Cantacuzino a încercat să păstreze deschisă cât mai mult timp posibil calea de supraviețuire a Țării Românești.

A murit în 1688. Biblia de la București a rămas. Și, peste secole, aceasta avea să fie una dintre cele mai durabile moșteniri ale domniei sale.