În urmă cu aproximativ 3,66 milioane de ani, pe teritoriul actual al Tanzaniei, câțiva hominini au traversat o suprafață acoperită cu cenușă vulcanică umedă. Au lăsat în urmă urme de pași, fără să știe că acestea aveau să reziste milioane de ani și să devină unele dintre cele mai importante dovezi despre mersul strămoșilor noștri.

Descoperite în anii 1970, urmele de la Laetoli au oferit cercetătorilor ceva rar în studiul evoluției umane: nu oase, nu dinți, ci impresiuni care surprind direct felul în care se deplasau ființele care le-au produs.

Cum au fost păstrate urmele timp de milioane de ani

Laetoli se află în nordul Tanzaniei, într-o regiune cu o istorie geologică marcată de activitate vulcanică. În urmă cu milioane de ani, cenușa provenită din erupții s-a depus pe sol. În anumite condiții, umezeala a transformat stratul fin într-o suprafață suficient de moale pentru a păstra impresiunile pașilor.

Ulterior, noi depuneri de cenușă au acoperit urmele. Straturile succesive le-au protejat de eroziune și au contribuit la conservarea lor până în zilele noastre.

Nu toate urmele lăsate de animale sau hominini ajung să devină fosile. Este nevoie de o combinație favorabilă de condiții: un sol potrivit, o impresiune suficient de clară și o acoperire rapidă care să o protejeze. La Laetoli, aceste condiții s-au întâlnit, păstrând o imagine neobișnuit de concretă a vieții de acum milioane de ani.

Descoperirea care a făcut situl celebru

Cercetătorii conduși de paleoantropoloaga Mary Leakey au descoperit urme de animale în cenușa vulcanică în 1976. Doi ani mai târziu, Paul Abell a identificat traseul de pași care avea să facă situl cunoscut în întreaga lume.

Traseul principal se întinde pe aproximativ 27 de metri și cuprinde în jur de 70 de impresiuni atribuite unor hominini timpurii. Urmele sunt datate la aproximativ 3,66 milioane de ani.

Forma și dispunerea lor arată că autorii mergeau pe două picioare. Degetul mare era aliniat cu celelalte degete, spre deosebire de cel al cimpanzeilor, care este mult mai divergent și ajută la prinderea ramurilor.

Cercetătorii au observat și indicii despre felul în care se desfășura pasul. Impresiunile sugerează un contact inițial al călcâiului cu solul, urmat de împingerea în degete, o succesiune caracteristică mersului uman. Aceasta nu înseamnă că autorii aveau un mers identic cu al nostru, dar arată că mecanica deplasării bipede era deja bine dezvoltată. Vezi Smithsonian Institution.

Cine a lăsat urmele?

Cea mai acceptată explicație este că urmele principale au fost produse de Australopithecus afarensis, specia din care făcea parte și Lucy, scheletul descoperit în Etiopia în 1974.

Fosile ale acestei specii au fost găsite în aceeași regiune, în depozite geologice comparabile ca vârstă. Anatomia picioarelor și forma impresiunilor susțin această interpretare.

Totuși, cercetările au arătat că povestea Laetoli este mai complexă decât se credea inițial. Un alt traseu, descoperit în 1976 într-o zonă apropiată și reexaminat în 2019, a fost analizat prin comparații cu urmele lăsate de oameni, cimpanzei și urși. Studiul publicat în revista Nature în 2021 a concluzionat că aceste impresiuni provin probabil de la un hominin, dar diferă suficient de traseul principal încât să sugereze prezența a cel puțin două tipuri de hominini în regiune.

Această descoperire este importantă. Ea indică posibilitatea ca mai multe forme de hominini, cu picioare și moduri de deplasare diferite, să fi trăit în aceeași regiune în urmă cu aproximativ 3,66 milioane de ani. Identitatea exactă a autorului traseului secundar rămâne însă incertă. Vezi Studiul publicat în Nature, 2021.

Ce ne spun urmele despre strămoșii noștri

Scheletele oferă informații despre anatomie, dar urmele de pași păstrează indicii despre comportament. Din lungimea pasului, distanța dintre impresiuni și forma tălpii, cercetătorii pot formula ipoteze despre deplasare, talia aproximativă și felul în care greutatea corpului era transferată de la un picior la altul.

La Laetoli, distanța relativ mică dintre pași sugerează că autorii aveau picioare mai scurte decât oamenii moderni. În același timp, felul în care sunt imprimate călcâiul și partea din față a tălpii indică un mers biped cu trăsături apropiate de biomecanica umană.

Urmele nu ne spun însă dacă homininii mergeau în picioare pe tot parcursul zilei sau cât timp petreceau în copaci. Nici nu pot demonstra singure că deplasarea lor era identică cu mersul nostru. Ele păstrează doar o secvență scurtă din viața unor ființe dispărute, iar interpretarea trebuie completată cu informații provenite din fosile și din studiul mediului în care au trăit.

De ce au schimbat istoria evoluției umane

Importanța descoperirii de la Laetoli este legată de vechimea sa. Urmele arată că mersul biped cu trăsături apropiate de cel uman exista cu milioane de ani înainte de apariția genului Homo.

Cu alte cuvinte, strămoșii noștri nu au început să meargă pe două picioare abia după ce au dezvoltat un creier mare. Evoluția locomoției bipede și schimbările care au dus, ulterior, la apariția oamenilor moderni s-au desfășurat în etape diferite.

Laetoli a schimbat și felul în care pot fi studiate aceste etape. O urmă fosilizată nu este un simplu obiect geologic: este rezultatul unei acțiuni concrete, păstrată în timp. Ea poate surprinde o mișcare pe care un schelet, oricât de bine conservat, nu o poate reda direct.

Astăzi, urmele de la Laetoli rămân unele dintre cele mai vechi dovezi directe și neechivoce ale mersului biped în evoluția umană. Ele nu dezvăluie întreaga poveste a originilor noastre, dar păstrează o secvență remarcabilă din ea: câțiva pași făcuți într-o zi îndepărtată, pe un sol vulcanic, cu mult înainte ca specia noastră să existe.

Află mai mult: Smithsonian Institution – Laetoli Footprint Trails, Nature (2021) – Footprint evidence of early hominin locomotor diversity at Laetoli, Tanzania, PLOS ONE – Laetoli Footprints Preserve Earliest Direct Evidence of Human-Like Bipedal Biomechanics