Puține personaje din istoria românilor au fost transformate atât de mult de imaginația posterității precum Vlad Țepeș. În jurul numelui său s-au adunat cronici, pamflete, povești de groază, propagandă politică și, mult mai târziu, literatură.

Dar înainte ca legenda să existe, a existat un domnitor. Un om născut într-o lume în care tronul Țării Românești se câștiga și se pierdea prin război, alianțe, trădări și negocieri cu două mari puteri aflate la graniță: Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

Vlad al III-lea, fiul lui Vlad Dracul, a domnit în Țara Românească în trei perioade distincte: 1448, 1456–1462 și 1476. Cea mai importantă a fost cea dintre 1456 și 1462, intervalul în care s-au desfășurat majoritatea evenimentelor care i-au construit reputația.

Un prinț crescut între două lumi

Vlad s-a născut în jurul anului 1431, într-o familie domnească aflată în centrul conflictelor politice ale epocii.

Tatăl său, Vlad al II-lea, era cunoscut sub numele de Dracul, nume legat de Ordinul Dragonului, o confrerie cavalerească fondată pentru apărarea creștinătății împotriva expansiunii otomane.

De aici avea să apară mai târziu numele Drăculea, adică „fiul lui Dracul”.

În copilărie, Vlad și fratele său Radu au ajuns ostatici la otomani, într-o perioadă în care astfel de garanții făceau parte din jocul diplomatic al vremii. Experiența avea să-l marcheze profund. Nu era o lume în care un viitor domnitor își putea permite luxul inocenței.

În 1447, tatăl său a fost ucis, iar fratele său mai mare, Mircea, a avut aceeași soartă. Pentru Vlad, lupta pentru tron nu era doar o chestiune politică. Era și o chestiune personală.

Prima domnie: 1448

Prima sa urcare pe tron a fost scurtă. În toamna anului 1448, Vlad a preluat pentru aproximativ două luni tronul Țării Românești, profitând de absența rivalului său, Vladislav al II-lea. Situația s-a schimbat rapid, iar Vlad a fost îndepărtat.

Avea să urmeze o perioadă de așteptare, alianțe și pregătire. Pentru că Vlad nu renunțase la tron.

1456: întoarcerea

În 1456, Vlad a revenit în Țara Românească. De această dată avea să rămână la putere suficient de mult pentru ca numele său să devină imposibil de ignorat.

Țara Românească se afla într-o poziție extrem de dificilă. La sud se afla Imperiul Otoman, devenit principala forță militară a regiunii. La nord și vest se afla lumea politică dominată de Regatul Ungariei și de marile familii nobiliare transilvănene.

Vlad trebuia să supraviețuiască între aceste puteri fără să piardă controlul asupra propriei țări. Și a ales să conducă prin forță.

Ordinea cu orice preț

Reputația lui Vlad Țepeș nu s-a născut doar din războaiele cu otomanii.

El a devenit cunoscut și pentru severitatea cu care își pedepsea adversarii, boierii considerați trădători, infractorii și pe cei care contestau autoritatea domnească.

Cea mai cunoscută metodă de execuție asociată cu Vlad a fost tragerea în țeapă. De aici provine numele Țepeș, devenit ulterior sinonim cu imaginea unui conducător nemilos. Studiile istorice românești arată însă că supranumele nu trebuie desprins de contextul politic și militar al secolului al XV-lea.

În același timp, izvoarele îl prezintă ca pe un conducător preocupat de consolidarea autorității domnești, de ordine și de apărarea țării.

Aici apare una dintre marile dificultăți ale biografiei sale.

Vlad Țepeș nu poate fi redus nici la eroul neînfricat, nici la monstrul din legende.

A fost un conducător medieval care a folosit violența într-o epocă în care puterea politică era inseparabilă de forța militară.

Dar în cazul lui, această violență a devenit atât de spectaculoasă încât a supraviețuit omului.

1462: confruntarea cu Mehmed al II-lea

Momentul care avea să-i fixeze definitiv reputația a venit în 1462.

Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a pornit personal împotriva Țării Românești. Vlad nu putea înfrunta direct o asemenea armată într-o confruntare convențională. A recurs la tactici de hărțuire, atacuri nocturne și retragere.

Una dintre cele mai cunoscute acțiuni a fost atacul de noapte asupra taberei otomane de lângă Târgoviște.

Campania nu i-a salvat însă tronul. Vlad a fost nevoit să se retragă, iar în 1462 Radu cel Frumos, fratele său, a ajuns să controleze Țara Românească. Vlad s-a refugiat în Transilvania, sperând să obțină sprijinul regelui Matia Corvin.

În schimb, a fost întemnițat. Pentru un om care își construise întreaga carieră politică în jurul luptei pentru putere, aceasta a fost una dintre cele mai mari înfrângeri ale vieții sale.

Cum s-a născut legenda

Paradoxal, imaginea lui Vlad Țepeș nu a fost construită doar de adversarii săi.

În Europa Centrală au circulat încă din timpul vieții sale și imediat după moarte povestiri despre cruzimea sa.

Unul dintre cele mai importante exemple este pamfletul german „Die geschicht dracole waide”, tipărit pentru prima dată în 1488. Aceste texte au contribuit enorm la transformarea domnitorului într-un personaj aproape fantastic. Wikimedia Commons notează că pagina de titlu a acestei lucrări conține cel mai vechi portret supraviețuitor al lui Vlad Țepeș.

Poveștile circulau într-o Europă în care tiparul începea să transforme anecdota politică în literatură populară. Iar Vlad era un subiect perfect.

Un domnitor care își pedepsea dușmanii prin tragere în țeapă, care se opunea otomanilor și care intrase în conflict cu negustorii și comunitățile săsești din Transilvania era mult mai ușor de transformat într-un personaj terifiant decât într-o analiză politică.

Cu timpul, povestea a devenit mai puternică decât omul.

Portretul care ne privește peste secole

Una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale lui Vlad este portretul păstrat la Castelul Ambras, astăzi în colecțiile Kunsthistorisches Museum din Viena.

Tabloul este datat în secolul al XVI-lea și este considerat o reprezentare realizată după o imagine mai veche, pierdută. Nu avem, prin urmare, o fotografie medievală a lui Vlad, ci o reprezentare posterioară care a contribuit enorm la imaginea sa modernă.

Privindu-l, este greu să nu observăm diferența dintre omul istoric și personajul creat ulterior. Nu vedem un monstru. Vedem un principe.Un bărbat cu haine domnești, cu însemne ale statutului său și cu privirea unui conducător reprezentat într-o epocă în care portretul era, înainte de toate, un instrument al puterii.

Ultima domnie

În 1476, Vlad a revenit pentru a treia și ultima dată pe tronul Țării Românești.

Domnia a fost extrem de scurtă. După doar câteva luni, Vlad a fost ucis în împrejurări încă discutate de istorici, în contextul unui nou conflict pentru tron. Sursele românești de specialitate indică 1476 drept anul celei de-a treia domnii și al sfârșitului său tragic.

Avea aproximativ 45 de ani. Murise omul. Legenda însă abia începea.

De la Vlad Țepeș la Dracula

Numele Dracula nu a apărut odată cu romanul lui Bram Stoker.

Rădăcina sa se află în numele tatălui lui Vlad, Vlad Dracul, iar forme precum Dracula sau Draculea apar în documente și texte medievale. Dar între acest nume medieval și vampirul din literatura modernă există o distanță enormă.

Bram Stoker a publicat romanul Dracula în 1897, iar personajul său literar nu este o biografie a domnitorului muntean. Chiar și sursele enciclopedice subliniază că romanul nu este construit pe faptele istorice ale lui Vlad.

Așa s-a produs transformarea. Un nume medieval a fost preluat de literatură. Un principe din Țara Românească a devenit inspirație îndepărtată pentru un personaj fictiv. Iar personajul fictiv a ajuns, în cultura mondială, mai cunoscut decât omul care îi furnizase numele.

Omul din spatele legendei

Poate că acesta este motivul pentru care Vlad Țepeș merită privit din nou fără decorul gotic adăugat ulterior.

A fost Vlad al III-lea, fiul lui Vlad Dracul, voievod al Țării Românești în trei rânduri, adversar al expansiunii otomane, conducător autoritar și extrem de violent, dar și un principe preocupat de consolidarea puterii sale într-o epocă în care supraviețuirea politică se făcea prin sabie, alianțe și frică. A avut trei domnii: 1448, 1456–1462 și 1476. A doua a fost cea care i-a definit epoca. Ultima i-a adus moartea. Tot ce a urmat a aparținut posterității.

Și poate tocmai aici începe adevărata poveste a lui Vlad Țepeș: nu în castelul unui vampir imaginar, ci în Țara Românească a secolului al XV-lea, într-o lume în care un om putea deveni legendă înainte chiar ca istoria să apuce să-l judece.