Pe 5 decembrie 1945, cinci avioane militare americane au decolat din Florida pentru un exercițiu de navigație care ar fi trebuit să dureze câteva ore. La bord se aflau 14 oameni. Niciunul nu s-a mai întors.

Apoi, un avion trimis să-i caute a dispărut și el, cu încă 13 oameni la bord.

Nu au fost recuperate epave, trupuri sau plute de salvare. Cazul avea să devină, două decenii mai târziu, una dintre poveștile centrale ale așa-numitului Triunghi al Bermudelor. Dar documentele militare spun o poveste ceva mai complicată decât legenda.

5 decembrie 1945 – decolarea

La Naval Air Station Fort Lauderdale, Florida, cinci bombardiere torpiloare TBM Avenger se pregăteau pentru o misiune de antrenament.

Era Flight 19, cunoscut ulterior drept „Lost Patrol”.

Misiunea nu era una de luptă și nici nu avea ceva neobișnuit. Era un exercițiu standard de navigație, numit Navigation Problem No. 1.

Planul era precis: avioanele urmau să zboare aproximativ 56 de mile spre est, până la zona Hens and Chickens Shoals, unde trebuiau să efectueze bombardamente de antrenament. Apoi urmau să continue spre est, să schimbe direcția spre nord-vest, să treacă peste Grand Bahama și, în cele din urmă, să revină la Fort Lauderdale.

Ruta forma, privită pe hartă, un triunghi.

La aproximativ 14:10, cele cinci Avenger au decolat. La bord se aflau 14 oameni: piloți și membri ai echipajelor. Patru dintre avioane aveau câte trei oameni, iar al cincilea avea doi.

Cine conducea formația?

Liderul era locotenentul Charles C. Taylor, un aviator naval cu experiență de război.

Taylor avea peste 2.500 de ore de zbor, dintre care peste 600 pe Avenger. Ceilalți patru piloți aveau în medie aproximativ 300 de ore de zbor, cu circa 60 de ore pe Avenger.

Misiunea era una de antrenament, iar toți cei implicați erau piloți militari calificați.

Înainte de plecare, avioanele au fost verificate. Rezervoarele erau pline, oferind aproximativ 5 ore și jumătate de autonomie, iar echipamentele de supraviețuire se aflau la bord.

Existau însă și mici probleme: cele cinci avioane nu aveau ceasurile de bord de 24 de ore, dar acest lucru nu fusese considerat suficient de grav pentru anularea misiunii. Piloții aveau ceasuri de mână.

Ora 15:00 – exercițiul decurge normal

Prima parte a zborului s-a desfășurat conform planului.

Avioanele au ajuns la zona de antrenament și au efectuat bombardamentele cu muniție de exercițiu.

Până aici, nu exista niciun semn că formația avea să dispară câteva ore mai târziu.

Problemele au început după terminarea acestei etape, când Flight 19 trebuia să schimbe direcția.

Ora 15:40 – primul semn că ceva nu este în regulă

În jurul orei 15:40, comunicațiile radio au început să atragă atenția altor piloți.

Un alt instructor naval aflat în aer, locotenentul Robert F. Cox, a auzit conversații între membrii formației.

Unul dintre piloți a transmis că nu știe unde se află.

Apoi a venit una dintre cele mai importante informații din întreaga poveste: Taylor a raportat că ambele sale busole nu funcționau și că încerca să găsească drumul înapoi spre Fort Lauderdale.

Taylor credea că se află deasupra Florida Keys.

Problema era că Flight 19 tocmai fusese în zona Bahamas.

Dacă avioanele se aflau acolo unde indicau calculele de navigație, identificarea terenului drept Florida Keys era greșită.

Charles C. Taylor era acum dezorientat și încerca să stabilească poziția formației.

Ora 16:00 – vremea se înrăutățește

La aproximativ 16:00, Taylor raporta o vizibilitate de 10–12 mile.

Dar condițiile de la suprafața oceanului nu erau ideale.

Vântul ajunsese la aproximativ 22 de noduri, iar marea era foarte agitată. În anumite direcții vizibilitatea era mai slabă.

Nu era nevoie de un fenomen supranatural pentru ca o formație care își pierduse orientarea să aibă probleme serioase.

Avioanele zburau deasupra unui ocean fără repere vizuale importante, iar pilotul care conducea formația nu mai era sigur de poziția sa.

Ora 16:26 – începe operațiunea de salvare

La 16:26, unitatea Air-Sea Rescue de la Port Everglades monitoriza deja comunicațiile.

Fort Lauderdale și Miami au fost contactate pentru a încerca localizarea avioanelor prin radio.

Au fost avertizate și nave comerciale din zonă, iar mai multe nave ale Gărzii de Coastă au fost pregătite pentru intervenție.

Problema era că localizarea exactă a formației nu putea fi stabilită imediat.

La 16:28, salvatorii i-au sugerat lui Taylor să lase un alt avion, cu busolă funcțională, să preia conducerea.

Nu s-a întâmplat.

Orele 16:30–17:00 – dezorientarea se adâncește

Conversațiile radio au devenit fragmentare.

Taylor era convins că se află undeva în apropierea Floridei, posibil în zona Keys.

Din punctul său de vedere, direcțiile pe care le primea nu se potriveau cu ceea ce vedea.

Aici apare una dintre cele mai importante diferențe dintre documentele oficiale și legenda populară.

Nu există dovada că busolele tuturor celor cinci avioane s-au defectat simultan printr-un fenomen misterios.

Ceea ce este documentat este că Taylor a raportat probleme cu propriile busole și că formația era dezorientată. Ceilalți piloți aveau, în principiu, propriile instrumente de navigație.

În plus, piloții de la sol încercau să le explice unde se aflau și în ce direcție trebuiau să zboare.

Ora 17:36 – un drum care ar fi trebuit să ducă spre Florida

La 17:36, operațiunile de la Fort Lauderdale au decis să nu trimită imediat un avion monomotor pentru căutare.

Taylor transmisese că va zbura pe direcția 270°, adică spre vest, până când va găsi uscatul sau până când combustibilul se va termina.

În teorie, aceasta era direcția care ar fi trebuit să-i ducă spre Florida dacă se aflau deasupra Atlanticului.

Dar exista o problemă: Taylor nu era sigur dacă se afla în Atlantic sau în Golful Mexic.

Între timp, rețeaua militară de radiogoniometrie HFDF obținuse mai multe direcții radio.

La aproximativ 18:00, acestea indicau că Flight 19 se afla la nord de Bahamas și la est de Florida, nu în Golful Mexic.

Zona estimată avea însă o marjă de eroare de aproximativ 100 de mile.

Ora 18:04 – întoarcerea spre est

La 18:04, Taylor a transmis că se întoarce pe direcția 090°, spre est.

Decizia era critică.

Dacă estimarea HFDF era corectă și avioanele se aflau la est de Florida, continuarea spre est le îndepărta și mai mult de continent.

În același timp, combustibilul se consuma.

Pe măsură ce lumina zilei dispărea, șansele de a identifica insulele sau coasta scădeau rapid.

Orele 18:20–19:00 – ultimele comunicații

Pe măsură ce se apropia noaptea, transmisiile au devenit tot mai slabe și fragmentare.

Una dintre ultimele comunicări importante indica intenția ca avioanele să rămână apropiate și, dacă unul rămânea fără combustibil, formația să amerizeze împreună.

În acel moment, operațiunea de căutare devenise deja una de amploare.

Avioanele și navele erau trimise în mai multe direcții.

Dar Flight 19 dispăruse.

Ora 19:27 – un avion pleacă în căutarea lor

La Naval Air Station Banana River, în Florida, un hidroavion Martin PBM-5 Mariner, cu numărul de identificare 59225 și indicativul radio Training 49, a fost trimis în misiune de căutare.

La bord se aflau 13 oameni.

Avionul era alimentat pentru o misiune lungă, iar verificările înainte de decolare nu indicau probleme.

La aproximativ 19:27, Mariner-ul a decolat.

La 19:30, echipajul a transmis ultima comunicare radio.

Apoi, tăcere.

Nici acest avion nu s-a mai întors.

Două dispariții în aceeași noapte

Acum erau șase avioane dispărute.

Cinci TBM Avenger cu 14 oameni la bord.

Un PBM Mariner cu 13 oameni la bord.

În total, 27 de oameni.

Dispariția Mariner-ului a transformat un accident aeronautic într-un mister mult mai mare.

Totuși, documentele Marinei SUA oferă o posibilă explicație diferită pentru acest al doilea avion.

Un vas comercial aflat în zonă a raportat o explozie, iar alte observații au indicat un avion în flăcări care cădea spre mare. Mariner-urile erau cunoscute pentru acumularea vaporilor de benzină în compartimentele inferioare, ceea ce le adusese reputația de avioane extrem de inflamabile.

Raportul oficial nu a stabilit cauza exactă, dar explozia în aer este considerată o posibilitate serioasă.

6–10 decembrie 1945 – una dintre cele mai mari căutări aeronavale

În zilele următoare, nave și avioane ale Marinei SUA, Gărzii de Coastă și altor unități au început să cerceteze o zonă uriașă.

Căutările s-au desfășurat atât pe mare, cât și pe uscat.

Au fost verificate zone din Florida, Bahamas, Atlantic și Golful Mexic.

Conform arhivelor Marinei SUA, operațiunea a acoperit peste 200.000 de mile pătrate, iar alte materiale ale Marinei indică o suprafață de peste 250.000 de mile pătrate în cadrul operațiunilor extinse de căutare. Diferența provine din modul în care au fost delimitate zonele și fazele căutării.

Rezultatul?

Nimic.

Nu au fost găsite epave confirmate.

Nu au fost găsite trupuri.

Nu au fost găsite plute de salvare.

Nu a fost găsită o urmă sigură a celor cinci Avenger.

Ce a stabilit ancheta Marinei?

Marina SUA a investigat dispariția.

Concluzia nu a fost una spectaculoasă.

Anchetatorii nu au putut stabili cu certitudine ce s-a întâmplat.

Documentele oficiale consemnează, în esență, că nu se putea face nici măcar o presupunere sigură asupra cauzei exacte.

Astăzi, însă, principala explicație istorică este mult mai puțin misterioasă decât legenda: dezorientare, navigație greșită, vreme în deteriorare și, probabil, epuizarea combustibilului înainte de o amerizare pe mare.

De ce nu au fost găsite epavele?

Aceasta este una dintre întrebările care mențin cazul interesant.

Dacă avioanele au amerizat în Atlantic, căutarea unei epave din 1945 este extrem de dificilă.

Zona este vastă, adâncă și supusă curenților oceanici. Un avion care se prăbușește în apă poate ajunge rapid la adâncimi mari, iar resturile pot fi împrăștiate pe o suprafață considerabilă.

În plus, operațiunile de căutare din 1945 nu dispuneau de tehnologia subacvatică modernă.

Faptul că nu s-a găsit nimic nu înseamnă, prin urmare, că avioanele au „dispărut în aer”.

Înseamnă că nu au fost găsite dovezi materiale care să permită reconstruirea definitivă a ultimelor lor minute.

1964 – apare „Triunghiul Bermudelor”

Există un detaliu esențial care schimbă perspectiva întregii povești.

În 1945, nimeni nu vorbea despre „Triunghiul Bermudelor”.

Denumirea a apărut abia în 1964, când scriitorul Vincent Gaddis a folosit expresia „The Deadly Bermuda Triangle” într-un articol publicat în revista Argosy.

Dispariția Flight 19 a fost ulterior inclusă în această narațiune, alături de alte accidente maritime și aviatice.

În anii 1970, fenomenul a devenit și mai popular prin cărți și publicații care au prezentat Triunghiul Bermudelor drept o regiune în care navele și avioanele dispăreau în circumstanțe inexplicabile.

Ce știm cu adevărat după 80 de ani?

Știm că pe 5 decembrie 1945 cinci avioane militare americane au plecat într-un exercițiu de navigație.

Știm că au ajuns în zona Bahamas.

Știm că liderul formației a raportat probleme de orientare și cu busolele.

Știm că vremea s-a deteriorat și că formația a devenit dezorientată.

Știm că ultimele poziții radio sugerau că avioanele se aflau la est de Florida.

Știm că au dispărut 14 oameni.

Știm că un PBM Mariner trimis în căutarea lor a dispărut la rândul său, cu 13 oameni.

Știm că au urmat zile de căutări masive.

Și știm că nu a fost recuperată nicio epavă confirmată a celor cinci Avenger.

Ceea ce nu știm este locul exact în care au căzut și secvența exactă a ultimelor minute.

Misterul real este mai interesant decât legenda

Flight 19 nu este o dovadă că Triunghiul Bermudelor ar avea proprietăți misterioase.

Este însă un caz real, documentat, în care o formație de avioane militare a fost pierdută într-o combinație de dezorientare, navigație dificilă, vreme nefavorabilă și ocean deschis, iar lipsa epavelor a făcut imposibilă reconstituirea definitivă a tragediei.

Ironia este că tocmai lipsa dovezilor a făcut ca povestea să devină atât de puternică.

În 1945 era o tragedie militară.

În 1964 a devenit „Triunghiul Bermudelor”.

Iar după aceea, Flight 19 a devenit una dintre cele mai cunoscute dispariții din istoria aviației.

De văzut: Naval History and Heritage Command, rapoartele oficiale ale accidentelor Flight 19, arhivele Marinei SUA și documentele contemporane privind operațiunea de căutare