În istoria Țării Românești există domnii care pot fi povestite prin câteva mari evenimente. Și există domnii în care aproape fiecare an înseamnă o nouă luptă pentru supraviețuire.
Radu de la Afumați a făcut parte din a doua categorie.
A urcat pe tron într-o perioadă în care domnia nu însemna doar conducerea țării, ci și apărarea ei împotriva pretendenților susținuți de otomani, împotriva rivalilor din familiile domnești și, uneori, chiar împotriva propriilor boieri.
Între 1522 și 1529, Radu a pierdut și a recâștigat tronul de mai multe ori. A fugit peste munți, s-a întors cu oaste, a purtat bătălii în Țara Românească și dincolo de Dunăre și a negociat cu Imperiul Otoman atunci când războiul nu mai putea fi continuat.
Pe piatra sa de mormânt au fost consemnate 20 de lupte. Iar la sfârșitul vieții, după aproape șapte ani de domnii întrerupte și războaie, Radu de la Afumați a fost ucis de boieri.
Fiul lui Radu cel Mare
Radu de la Afumați făcea parte din familia Drăculeștilor și era fiul domnitorului Radu cel Mare și al doamnei Cătălina. Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, fiind plasată înainte de anul 1500.
Nu era, așadar, un pretendent oarecare. Provenea dintr-o familie domnească și avea o legitimitate dinastică într-o perioadă în care tronul Țării Românești era disputat permanent între diferite ramuri ale Basarabilor.
Dar originea nu era suficientă. La începutul secolului al XVI-lea, tronul putea fi pierdut în câteva săptămâni. Radu avea să afle acest lucru foarte repede.
1522 – prima luptă pentru tron
Radu de la Afumați a ajuns domn în ianuarie 1522, într-un moment extrem de complicat. Imperiul Otoman îl susținea pe Mehmed-Beg, care încerca să preia controlul asupra Țării Românești. Radu a fost sprijinit de boierimea munteană și a intrat rapid în conflict cu forțele adversarului.
Prima sa mare victorie a venit la Glubavi, în ianuarie 1522. Dar victoria nu a însemnat sfârșitul războiului. A fost doar începutul.
În primăvara aceluiași an, Mehmed-Beg a revenit cu forțe importante. Radu a fost obligat să lupte într-o succesiune de confruntări și, în cele din urmă, să se retragă în Transilvania.
Pentru un domnitor medieval, fuga nu însemna neapărat sfârșitul. Însemna uneori doar o pauză. Radu avea să se întoarcă.
Un tron pierdut și recâștigat
În vara lui 1522, Radu a revenit în Țara Românească cu oameni adunați din Transilvania.
Au urmat noi lupte, iar victoria de la Grumazi a fost una dintre cele mai importante. Radu însuși avea să o considere „cel mai iute și cel mai vârtos” dintre războaiele sale.
A urmat o nouă revenire pe tron. Dar situația s-a repetat. Mehmed-Beg a primit întăriri, iar armata lui Radu a fost treptat slăbită. Chiar dacă domnitorul a obținut victorii la Gherghița, București și Slatina, presiunea militară a devenit prea mare.
În august 1522, Radu a trecut din nou în Transilvania. Domnia sa abia începuse și fusese deja întreruptă de două ori.
O domnie care se măsura în bătălii
În toamna anului 1522, Radu s-a întors din nou. De această dată, adversarii săi îl așteptau.
A urmat lupta de la Rucăr, unde Radu a obținut o nouă victorie, urmată de o altă confruntare la Didrih, în apropierea Dunării.
Pentru a treia oară în mai puțin de un an, Radu de la Afumați revenea pe tron. De această dată avea să rămână mai mult. Dar nici liniștea nu avea să dureze.
În 1523, conflictul s-a complicat. Nu mai era vorba doar despre o confruntare între Radu și Mehmed-Beg. În lupta pentru tron au intrat Vladislav al III-lea, din familia Dăneștilor, și Radu Bădica, fratele său vitreg.
Țara Românească devenise un adevărat câmp de luptă al pretendenților. Iar Imperiul Otoman avea capacitatea de a influența decisiv cine ajungea domn.
Când tronul devenea o capcană
Radu a încercat să negocieze cu otomanii. Era o decizie dificilă, dar realistă.
Imperiul lui Soliman Magnificul devenise o forță uriașă, iar Țara Românească nu putea duce la nesfârșit un război direct cu o asemenea putere.
În cele din urmă, presiunea otomană a contribuit la instalarea lui Vladislav al III-lea, iar Radu a fost din nou înfrânt și obligat să se retragă.
În acei ani, domnia lui Radu de la Afumați nu poate fi înțeleasă ca o perioadă continuă de guvernare. A fost o succesiune de reveniri, pierderi ale tronului, refugii, alianțe și lupte. Enciclopedia României îi împarte domnia în mai multe perioade: 1522–1523, 1524, 1524–1525 și 1525–1529.
De aici vine și imaginea unui domnitor care a luptat aproape fără oprire pentru tron.
20 de lupte pe piatra de mormânt
Una dintre cele mai impresionante mărturii despre viața sa nu este o cronică modernă.
Este chiar piatra de mormânt. Inscripția funerară a lui Radu de la Afumați enumeră 20 de războaie sau confruntări la care participase domnitorul.
Printre locurile menționate apar Glubavi, Ștefeni pe Neajlov, Călugăreni/Clejani, Ciocănești, București, Târgoviște, Argeșel, Plata, Alimănești, Grumazi, Nicopole, Șiștov, Gherghița, Slatina, Rucăr și Didrih.
Este greu să găsești un rezumat mai bun al unei domnii medievale. Nu este enumerată doar durata domniei. Sunt enumerate luptele. Radu însuși pare să fi vrut ca posteritatea să știe prin ce trecuse pentru a păstra tronul.
Căsătoria care a legat două familii domnești
Viața lui Radu nu a fost definită numai de războaie. În 1526, după moartea primei sale soții, Voica, s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, domnitorul despre care am vorbit în episodul anterior.
Prin această căsătorie, două importante ramuri ale elitei domnești muntene s-au legat din nou. Ruxandra i-a supraviețuit lui Radu și avea să se căsătorească ulterior cu Radu Paisie, un alt viitor domn al Țării Românești.
Din căsătoria dintre Radu și Ruxandra s-a născut Radu Ilie Haidăul. Astfel, povestea lui Radu de la Afumați se leagă direct de cea a lui Neagoe Basarab și de complicata rețea de familii care domina politica Țării Românești în secolul al XVI-lea.
1525 – compromisul cu Imperiul Otoman
În 1525, Radu a revenit din nou la domnie. De această dată, însă, înțelegea că nu putea continua la nesfârșit războiul.
A mers la Poartă și a acceptat condiții mai grele. Tributul a fost mărit de la 12.000 la 14.000 de ducați, iar Radu trebuia să îndeplinească periodic actul de supunere față de sultan. În schimb, a primit posibilitatea de a reveni în țară și de a-și consolida poziția.
Pentru unii contemporani, putea părea o capitulare. Pentru Radu, era probabil singura soluție prin care mai putea păstra tronul și evita un nou război devastator.
În Evul Mediu, diplomația nu era opusul războiului. Era continuarea lui prin alte mijloace.
Afumați – locul care i-a păstrat numele
Numele lui Radu a rămas legat de localitatea Afumați, din județul Ilfov. Comuna este atestată documentar încă din 1510, iar tradiția locală și sursele instituționale leagă numele său de domnitorul care a condus Țara Românească între 1522 și 1529.
La intrarea în localitate, în apropierea pârâului Pasărea, se află ceea ce sunt prezentate drept ruinele Curții Domnești a lui Radu de la Afumați. Este una dintre acele situații în care istoria unui personaj nu a rămas doar în cărți.
A rămas în numele unui loc. În peisaj. În memoria unei comunități. Și în ruinele unei curți domnești.
Ultima luptă
În ultimii ani ai vieții, Radu a încercat să-și consolideze poziția sprijinindu-se pe Craiovești. Dar alianțele politice care îl ajutaseră să supraviețuiască aveau să-i creeze și noi adversari.
La începutul anului 1529, un grup de boieri a conspirat împotriva lui. Radu a încercat să se retragă spre zona Craiovei, dar a fost ajuns la Râmnicu Vâlcea, unde se refugiase la biserica Cetățuia.
La 2 ianuarie 1529, a fost ucis prin decapitare. A fost ucis și fiul său Vlad. Radu avea aproximativ 35–36 de ani. A fost înmormântat la Curtea de Argeș, iar mormântul său se află în necropola domnească.
Un domnitor între sabie și compromis
Radu de la Afumați nu a fost un cuceritor. Nu a lăsat în urmă un imperiu și nici o mare operă literară precum Neagoe Basarab.
Moștenirea sa este de altă natură. Este povestea unui domnitor care a încercat să păstreze Țara Românească independentă politic într-un moment în care Imperiul Otoman își extindea puterea în regiune, în timp ce tronul era revendicat de mai mulți pretendenți.
A luptat. A pierdut. A fugit. S-a întors. A negociat. A luptat din nou. Și, după toate acestea, a murit nu pe câmpul de luptă, ci prin mâna unor oameni din propria țară.
Poate că cel mai puternic epitaf pentru Radu de la Afumați nu este titlul de domnitor. Este chiar lista celor 20 de lupte gravate pe piatra sa. Douăzeci de confruntări pentru un tron pe care a trebuit să-l recâștige iar și iar. Iar după aproape șapte ani de asemenea lupte, Radu a ajuns, în cele din urmă, într-un singur mormânt.
Așa cum spune inscripția sa funerară, după toate războaiele, după toate victoriile și înfrângerile, domnitorul ajungea să se odihnească „într-un singur mormânt singur”.
