În vara anului 1456, la Belgrad, unul dintre cele mai importante orașe-fortăreață de la marginea Europei creștine, se decidea mai mult decât soarta unei cetăți.

În fața zidurilor se afla armata sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. În apărarea orașului se afla Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai puternici comandanți ai Europei Centrale. Victoria lui avea să oprească, pentru o vreme, înaintarea otomană spre centrul Europei.

Dar povestea lui Iancu de Hunedoara nu începe la Belgrad. Și nici nu se termină acolo. Pentru istoria românilor, el este una dintre figurile care leagă Transilvania de luptele antiotomane ale secolului al XV-lea și, indirect, de lumea în care avea să apară Vlad Țepeș.

Un nobil din Transilvania care a ajuns în centrul puterii

Iancu de Hunedoara s-a ridicat într-o epocă în care lumea politică a Europei Centrale era dominată de regatul Ungariei, de rivalități nobiliare și de amenințarea tot mai mare a Imperiului Otoman.

Familia sa era legată de zona Hunedoarei, iar Iancu a făcut parte din acea categorie de nobili militari care și-au construit puterea prin serviciul militar și prin apropierea de curtea regală.

Ascensiunea lui a fost spectaculoasă. A devenit unul dintre principalii oameni de încredere ai regelui Sigismund de Luxemburg și, ulterior, al altor suverani ai Ungariei. A primit teritorii, funcții și responsabilități militare, iar în 1441 a ajuns voievod al Transilvaniei.

Din acel moment, numele său avea să fie legat aproape permanent de confruntarea cu otomanii.

Transilvania, la granița dintre două lumi

În secolul al XV-lea, Transilvania nu era un teritoriu izolat de marile conflicte ale Europei.

La sud și la est se afla lumea statelor românești, iar dincolo de Dunăre se extindea rapid puterea otomană.

În 1441, Iancu de Hunedoara a obținut una dintre primele sale victorii importante împotriva otomanilor, în zona Semendria.

Au urmat alte confruntări. În 1442, armatele sale au obținut victorii importante în Transilvania și în apropierea Porților de Fier, iar aceste succese au transformat rapid reputația lui Iancu.

Nu era doar un nobil puternic. Devenise un comandant capabil să înfrunte una dintre cele mai eficiente mașinării militare ale epocii.

Campania cea lungă și visul unei contraofensive

În 1443, Iancu de Hunedoara și regele Vladislav al III-lea al Poloniei au pornit într-o amplă campanie împotriva otomanilor, cunoscută drept „Campania cea Lungă”.

Armata creștină a înaintat prin Serbia și Bulgaria și a obținut mai multe succese. Pentru o vreme, părea că expansiunea otomană putea fi împinsă înapoi.

Dar realitatea era mai complicată. Imperiul Otoman dispunea de resurse militare considerabile, iar distanțele, aprovizionarea și iernile din Balcani făceau extrem de dificilă menținerea unei ofensive de lungă durată.

În 1444, confruntarea de la Varna avea să demonstreze acest lucru. Armata creștină a fost înfrântă, iar regele Vladislav a murit pe câmpul de luptă.

Iancu de Hunedoara a reușit să supraviețuiască și să-și păstreze poziția. În anii care au urmat, el avea să devină principalul organizator al rezistenței antiotomane din această parte a Europei.

Kosovo și lupta împotriva unei puteri în expansiune

În 1448, Iancu a încercat din nou să lovească Imperiul Otoman.

A doua bătălie de la Kosovo s-a încheiat însă cu o înfrângere pentru armata sa. Acest episod arată și mai clar de ce victoria de la Belgrad din 1456 a fost atât de importantă.

Iancu nu era un comandant care câștiga fiecare bătălie. A pierdut lupte, a făcut alianțe, a schimbat strategii și a încercat în repetate rânduri să găsească o modalitate prin care armatele creștine să poată rezista presiunii otomane.

Într-o Europă în care Imperiul Otoman devenea tot mai puternic, această rezistență avea o importanță politică și militară uriașă.

După căderea Constantinopolului

În 1453, Mehmed al II-lea cucerise Constantinopolul. Imperiul Bizantin dispăruse, iar sultanul devenise una dintre cele mai puternice figuri ale lumii medievale.

Pentru Europa Centrală, următoarea întrebare era inevitabilă:

Unde avea să se oprească expansiunea otomană? Răspunsul avea să fie dat, cel puțin pentru o perioadă, la Belgrad.

Cetatea controla una dintre principalele căi de acces către regatul Ungariei și Europa Centrală. Dacă Belgradul cădea, drumul spre nord devenea mult mai ușor pentru armatele otomane.

Mehmed al II-lea a înțeles importanța strategică a orașului și a pregătit o mare ofensivă. În 1456, armata otomană a ajuns în fața zidurilor.

Belgrad, 1456

Asediul a început în iulie. Mehmed al II-lea dispunea de o armată numeroasă și de artilerie, iar poziția Belgradului părea extrem de dificilă.

Iancu de Hunedoara a organizat apărarea și a încercat să aducă întăriri. Un moment decisiv a venit atunci când forțele sale au reușit să treacă de blocada otomană de pe Dunăre.

Luptele au devenit extrem de intense. La 21 iulie 1456, armata otomană a lansat un atac general asupra cetății. Apărătorii au rezistat, iar luptele au continuat în interiorul și în jurul fortificațiilor.

A doua zi, 22 iulie, forțele conduse de Iancu au trecut la contraatac. Armata otomană a fost respinsă, iar Mehmed al II-lea a fost nevoit să ridice asediul. Belgradul rămânea în mâinile apărătorilor.

Victoria a fost una dintre cele mai importante înfrângeri suferite de Mehmed al II-lea după cucerirea Constantinopolului.

Pentru Europa Centrală, efectul strategic a fost enorm. Înaintarea otomană spre Ungaria fusese oprită.

Clopotele care au rămas în istorie

Victoria de la Belgrad este legată și de o tradiție care a supraviețuit până astăzi.

Papa Calixt al III-lea ordonase, înaintea confruntării, ca la prânz să fie trase clopotele pentru a-i îndemna pe credincioși să se roage pentru apărătorii cetății.

Victoria a venit la 22 iulie. Practica rugăciunii de la amiază s-a păstrat, iar ulterior clopotele de la prânz au fost asociate în memoria europeană cu victoria de la Belgrad.

Este una dintre acele situații în care un eveniment militar a lăsat urme nu doar în cărțile de istorie, ci și în ritualurile cotidiene ale Europei.

O victorie care nu a durat o viață întreagă

Iancu de Hunedoara nu s-a bucurat însă mult timp de victoria sa. În tabăra militară a izbucnit o epidemie, iar comandantul s-a îmbolnăvit.

La 11 august 1456, la doar câteva săptămâni după victoria de la Belgrad, Iancu de Hunedoara a murit. Avea aproximativ 50 de ani. A fost înmormântat la Alba Iulia, în catedrala romano-catolică.

Pe piatra sa funerară avea să rămână cuvinte care rezumau reputația dobândită în timpul vieții: un om care și-a dedicat puterea luptei împotriva otomanilor.

Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș

Aici începe legătura directă cu povestea lui Vlad Țepeș. Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș au aparținut aceleiași lumi politice și militare, dar relația dintre ei nu poate fi redusă la imaginea simplă a unui „mentor” și a unui „ucenic”.

Vlad Țepeș era fiul lui Vlad Dracul, iar acesta făcuse parte din Ordinul Dragonului, organizație cavalerească legată de politica antiotomană a epocii.

Iancu îl sprijinise pe Vlad Dracul în anumite momente, dar relațiile politice se schimbau rapid.

În 1447, Vlad Dracul și fiul său cel mare, Mircea, au fost uciși. Iancu de Hunedoara a avut un rol important în evenimentele politice care au urmat în Țara Românească. Câțiva ani mai târziu, Vlad, viitorul Vlad Țepeș, avea să revină în Țara Românească și să înceapă propria luptă pentru tron și pentru consolidarea puterii.

Lumea în care a crescut Vlad Țepeș fusese, așadar, modelată de oameni precum Iancu de Hunedoara.

Fiul lui Iancu avea să devină rege

Povestea familiei nu s-a încheiat odată cu moartea lui Iancu. Fiul său, Matia Corvin, avea să devină în 1458 regele Ungariei. Avea doar 14 ani.

Ascensiunea sa este una dintre cele mai spectaculoase continuări ale poveștii familiei Hunedoara. Matia Corvin avea să devină unul dintre cei mai importanți regi ai Europei Centrale, iar curtea sa de la Buda avea să fie un centru important al Renașterii.

Astfel, în doar două generații, familia Hunedoara a trecut de la statutul de nobilime regională la centrul politic al unuia dintre cele mai importante regate europene.

De ce este Iancu de Hunedoara atât de important?

Iancu de Hunedoara nu a „oprit” definitiv Imperiul Otoman.

Imperiul avea să continue să se extindă, iar decenii mai târziu otomanii vor cuceri Ungaria și vor ajunge din nou în centrul Europei.

Dar Iancu a reușit ceva esențial. Într-un moment în care Imperiul Otoman devenise o forță militară dominantă, el a construit o rezistență capabilă să-i oprească ofensiva și a transformat Belgradul într-un obstacol pe care Mehmed al II-lea nu l-a putut depăși.

Victoria din 1456 a oferit Europei Centrale timp. Iar în istorie, uneori, timpul câștigat printr-o singură victorie poate fi aproape la fel de important ca teritoriul câștigat.

Iancu de Hunedoara a murit la scurt timp după Belgrad. Dar cetatea a rămas în mâinile creștinilor. Fiul său avea să ajungă rege.

Iar generația următoare, în care se afla Vlad Țepeș, avea să ducă mai departe aceeași confruntare cu Imperiul Otoman.

De aceea, înainte de Vlad Țepeș trebuie înțeles Iancu de Hunedoara. Nu doar ca voievod al Transilvaniei. Nu doar ca general. Ci ca unul dintre oamenii care au schimbat pentru câteva decenii direcția istoriei Europei Centrale.