Când este pomenit Oituzul, în memoria colectivă apare de obicei aceeași imagine: munți, tranșee, soldați români și celebra deviză „Pe aici nu se trece!”.

Dar Oituzul a fost mai mult decât o confruntare devenită simbol. În 1916 și 1917, luptele din acest sector au avut loc într-un teren dificil, pe văi înguste și culmi împădurite, unde câteva sute de metri puteau însemna diferența dintre o poziție apărată și una pierdută.

Și există câteva lucruri despre aceste bătălii care apar mai rar în relatările obișnuite.

Oituzul nu a fost o singură bătălie

Primul lucru care trebuie lămurit este chiar numărul confruntărilor.

În timpul Primului Război Mondial au avut loc trei bătălii de la Oituz. Primele două s-au desfășurat în toamna anului 1916, iar cea de-a treia în vara lui 1917.

Cea din 1917 a fost cea mai importantă pentru memoria istorică ulterioară, dar ea nu poate fi înțeleasă fără ceea ce se întâmplase în anul precedent. După luptele din 1916, zona Oituzului devenise deja un sector esențial al frontului românesc.

În noiembrie 1916, Divizia a 8-a bavareză a atacat în unele zile chiar și de opt ori. În noaptea de 13 spre 14 noiembrie s-a ajuns la lupte la baionetă, iar Regimentul 8 Vânători a pierdut patru comandanți de companie și aproximativ 400 de oameni.

Așadar, ceea ce avea să se întâmple la Oituz în 1917 nu a apărut din senin. Soldații reveneau într-un sector în care luptele fuseseră deja extrem de dure.

La Oituz, terenul era aproape un combatant

Oituzul nu era un câmp de luptă obișnuit. Valea Oituzului, văile Cașinului și Slănicului, culmile împădurite și punctele dominante precum Coșna și Cireșoaia ofereau avantaje diferite celor care reușeau să le controleze.

În august 1917, planul Puterilor Centrale urmărea pătrunderea prin sectorul Oituz spre Onești, unul dintre importantele noduri de comunicații din zonă. O sursă publicată de Arhivele Naționale și disponibilă prin Biblioteca Digitală arată că direcția principală a atacului urmărea Valea Oituzului, iar obiectivul era ruperea frontului și ocuparea Oneștiului.

De aceea, luptele pentru înălțimile din jur nu erau simple lupte pentru câteva dealuri. Controlul lor influența direct posibilitatea de a avansa sau de a bloca înaintarea pe văi.

La Cireșoaia, de exemplu, luptele din 12 august 1917 au implicat Regimentul 27 Infanterie, Regimentul 15 Infanterie, un batalion de Vânători de Munte și o divizie rusă. Trupele române au încercat să recucerească vârful în urma atacurilor germano-austro-ungare.

Vânătorii de Munte nu erau încă o tradiție veche

Un detaliu mai puțin cunoscut este că arma Vânătorilor de Munte era foarte nouă. Corpul Vânătorilor de Munte a fost înființat prin Ordinul nr. 294 din 3 noiembrie 1916, prin transformarea Școlii Militare de Schiori din București. În ianuarie 1917, acesta a fost reorganizat sub forma Batalionului Vânătorilor de Munte.

Asta înseamnă că atunci când vânătorii de munte au ajuns în luptele de la Oituz, România nu avea în spate zeci de ani de experiență a unei asemenea arme specializate.

În lunile de după reorganizare, batalionul s-a instruit pentru lupta în teren muntos și împădurit. Iar în august 1917 a venit momentul în care pregătirea avea să fie pusă la încercare.

Botezul focului a fost la Cireșoaia și Coșna

Vânătorii de munte au intrat efectiv în luptă în timpul celei de-a treia bătălii de la Oituz.

Potrivit Ministerului Apărării Naționale, trupele aflate sub comanda maiorului Virgil Bădulescu au ajuns în zona luptelor după un marș forțat de aproximativ 160 de kilometri și au intrat în acțiune la foarte scurt timp după sosire. MApN consideră luptele de la Cireșoaia și Coșna drept botezul focului acestei arme.

Este una dintre poveștile care au intrat ulterior în tradiția Vânătorilor de Munte, dar merită păstrată în forma documentată: nu este nevoie să adăugăm povești despre soldați care ar fi învățat războiul de munte „din mers” sau despre tactici spectaculoase care nu apar în documentele consultate.

Faptul că o unitate nou creată a fost aruncată într-o asemenea luptă este deja suficient de important.

Oituzul și Mărășeștiul făceau parte din aceeași mare criză militară

O altă simplificare frecventă este aceea că Oituzul ar fi fost o luptă complet separată de Mărășești. În realitate, operațiunile din vara lui 1917 erau strâns legate.

Puterile Centrale încercau să obțină o străpungere decisivă în Moldova. La Oituz, ofensiva urmărea înaintarea spre Valea Trotușului și Onești, în timp ce în sud se desfășurau operațiunile de la Mărășești.

O analiză istorică dedicată frontului românesc arată că ofensiva de la Oituz a fost lansată la două zile după atacul Armatei a 9-a germane la Mărășești și urmărea inclusiv exploatarea situației create în celelalte sectoare ale frontului.

O sursă a Ministerului Apărării Naționale descrie, la rândul ei, tentativa Puterilor Centrale de a obține o manevră de învăluire a forțelor româno-ruse din zona Carpaților de Curbură și a porții Focșanilor.

Prin urmare, Oituzul trebuie privit ca parte a unei operațiuni militare mai largi, nu ca o bătălie izolată într-o vale din Moldova.

Generalul Eremia Grigorescu și o precizare importantă

Numele generalului Eremia Grigorescu este legat puternic de Oituz, mai ales prin deviza „Pe aici nu se trece!”.

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor confirmă asocierea devizei cu generalul și arată că aceasta a fost folosită ulterior și la Mărășești.

Există însă o nuanță importantă care se pierde adesea în relatările populare. În august 1917, apărarea sectorului Oituz nu trebuie prezentată simplist ca fiind comandată personal de Eremia Grigorescu. Documentele Ministerului Apărării indică faptul că Armata a 2-a Română a fost implicată în apărarea sectorului, iar Corpul 4 Armată era comandat de generalul Gheorghe Văleanu în momentul atacului principal.

Grigorescu avea să devină comandantul Armatei 1 și figura centrală a apărării de la Mărășești. Deviza rămâne legată de numele său, dar lanțul de comandă de la Oituz a fost mai complex decât lasă uneori impresia povestirile populare.

Oituzul a fost și o luptă pentru comunicații

Unul dintre motivele pentru care Oneștiul era atât de important ținea de poziția sa.

În analiza publicată prin Biblioteca Digitală, Oneștiul este descris ca un nod al comunicațiilor dintre văile Oituz, Cașin, Tazlău și Trotuș.

De aceea, obiectivul ofensator nu era pur și simplu „să treacă munții”. O eventuală străpungere a frontului în sectorul Oituz putea deschide drumul către un punct de comunicații important și putea pune presiune asupra dispozitivului românesc din Moldova.

În războiul din 1917, drumurile, văile, punctele de trecere și nodurile feroviare puteau fi la fel de importante ca un deal cucerit.

„Pe aici nu se trece” nu a fost doar o formulă

Deviza a devenit ulterior unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale rezistenței românești din Primul Război Mondial.

Dar în cazul Oituzului există și o realitate militară care explică de ce formula a rămas în memorie.

În august 1917, trupele germane și austro-ungare au obținut succese locale. Au ocupat temporar poziții importante precum Cireșoaia și Coșna. Contraatacurile românești au recuperat unele poziții, dar nu au reușit peste tot să-i împingă pe atacatori înapoi.

Cu toate acestea, problema esențială pentru Puterile Centrale era pătrunderea în adâncime. Aceasta nu s-a produs. Trupele române au continuat să blocheze înaintarea, iar ofensiva adversă a fost abandonată după ce nu a mai existat posibilitatea de a aduce suficiente forțe proaspete pentru a continua atacul.

Asta este, poate, una dintre cele mai importante diferențe dintre o poveste eroică și realitatea militară: frontul nu a fost un zid perfect. A fost atacat, uneori a cedat local, au existat poziții pierdute și recucerite. Dar străpungerea strategică urmărită de adversar nu s-a produs.

Au existat lupte la baionetă. Și nu doar în 1917

Imaginea atacului la baionetă este asociată frecvent cu Primul Război Mondial, dar la Oituz avem exemple documentate.

În a doua bătălie de la Oituz, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie 1916, s-au dat lupte la baionetă. Oficiul Național pentru Cultul Eroilor consemnează și intensitatea atacurilor Diviziei a 8-a bavareze, care a încercat în anumite zile să atace pozițiile românești de mai multe ori.

În august 1917, luptele pentru pozițiile din zona Cireșoaia și Coșna au ajuns, de asemenea, la confruntări extrem de apropiate.

Nu este nevoie însă să transformăm aceste episoade în scene cinematografice. Documentele sunt suficient de clare: în unele sectoare, distanța dintre cele două tabere putea deveni atât de mică încât lupta se transforma într-o confruntare directă.

Câteva povești despre Oituz trebuie privite cu prudență

În jurul bătăliei s-au adunat, în timp, numeroase afirmații despre arme, fortificații și tactici spectaculoase.

De exemplu, se vorbește despre utilizarea pe scară largă a gazelor toxice sau a aruncătoarelor de flăcări la Oituz și despre existența unor sisteme germane de fortificații și căi ferate militare ale căror urme s-ar mai vedea astăzi în păduri.

Unele dintre aceste afirmații pot avea un punct de plecare documentar, dar nu am găsit în sursele instituționale consultate suficiente dovezi pentru a le prezenta drept fapte certe despre bătălia de la Oituz.

În schimb, folosirea gazelor este documentată foarte clar pentru Mărășești, unde surse istorico-militare ale Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară menționează bombardamente cu gaze toxice în timpul ofensivei germane.

Este o diferență importantă. Faptul că o armă a fost folosită pe frontul românesc nu înseamnă automat că trebuie atribuită și fiecărui sector al frontului. Pentru Oituz, este mai sigur să rămânem la ceea ce documentele confirmă.

Oituzul a costat enorm

În spatele hărților și al denumirilor de înălțimi se află pierderile umane. Pentru luptele din zona Oituzului din 1917, Ministerul Apărării Naționale indică 12.350 de militari ai Armatei a 2-a Române morți, răniți și dispăruți.

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor menționează, pentru frontul Oituz–Măgura și Cireșoaia–Târgu Ocna din august 1917, aproximativ 15.000 de ostași români morți în formularea dedicată Mausoleului Eroilor de la Târgu Ocna.

Diferența dintre cifre arată și cât de atent trebuie folosite statisticile despre Oituz. Unele se referă la morți, altele la morți, răniți și dispăruți, iar altele la sectoare geografice mai largi ale frontului.

Dar indiferent de metodologia folosită, amploarea pierderilor este incontestabilă.

Și după terminarea bătăliei, Oituzul a rămas în peisaj

Astăzi, munții nu mai arată ca un front. Pădurile au crescut, drumurile s-au schimbat, iar multe dintre pozițiile militare sunt greu de recunoscut pentru cine ajunge acolo fără o hartă istorică.

Totuși, memoria războiului nu a dispărut. În zona Târgu Ocna există mausoleul ridicat în memoria militarilor căzuți, inaugurat în 1928. Monumentul amintește de miile de oameni pieriți în luptele din sectorul Oituz–Măgura și Cireșoaia–Târgu Ocna.

Ceea ce pare astăzi un peisaj liniștit a fost, cu puțin peste un secol în urmă, unul dintre cele mai disputate spații ale frontului românesc.

Ce rămâne după Oituz

Poate că cel mai puțin cunoscut lucru despre Oituz nu este o armă secretă sau o tactică spectaculoasă. Este faptul că victoria defensivă nu a însemnat că românii au controlat fiecare poziție în fiecare moment.

Au existat retrageri locale, poziții pierdute, contraatacuri, bombardamente, atacuri repetate și pierderi foarte mari. În unele momente, trupele Puterilor Centrale au înaintat. Dar ceea ce conta strategic era dacă puteau transforma aceste succese locale într-o străpungere. Nu au reușit.

Oituzul din 1916 și 1917 a fost, în esență, o luptă pentru controlul unei porți prin Carpați și pentru accesul către Moldova. Iar în vara lui 1917, în ciuda presiunii exercitate de forțele germane și austro-ungare, această poartă nu a fost deschisă.

De aceea, Oituzul nu trebuie privit doar prin legenda „Pe aici nu se trece!”. Dincolo de formulă se află o realitate militară mult mai complicată: un front care a cedat pe alocuri, dar nu s-a rupt.