Cu mult înainte ca oamenii să construiască adăposturi, să folosească unelte complexe sau să aprindă focuri în mod controlat, o specie din estul Africii se deplasa deja pe două picioare. Avea un creier de aproximativ trei ori mai mic decât al nostru, brațe lungi și degete curbate, potrivite pentru cățărat. A trăit aproape un milion de ani, iar fosilele sale îi ajută astăzi pe cercetători să înțeleagă cum s-a schimbat corpul strămoșilor noștri.

Numele său este Australopithecus afarensis. Este specia din care făcea parte Lucy, celebrul schelet descoperit în Etiopia în 1974, dar povestea ei este mult mai amplă decât această singură descoperire.

O specie care a rezistat aproape un milion de ani

Fosilele atribuite speciei Australopithecus afarensis datează de acum aproximativ 3,85–2,95 milioane de ani. Rămășițele au fost descoperite în estul Africii, în special în Etiopia, Kenya și Tanzania. Cercetătorii au identificat fosile aparținând a peste 300 de indivizi, ceea ce face din această specie una dintre cele mai bine documentate din primele etape ale evoluției umane.

Specia a fost definită oficial în 1978, după descoperirile realizate la Hadar, în Etiopia, și la Laetoli, în Tanzania. Oasele găsite în aceste regiuni aveau suficiente trăsături comune pentru a fi încadrate într-o specie distinctă. Numele afarensis face trimitere la regiunea Afar din Etiopia, unde au fost descoperite unele dintre cele mai importante fosile.

Faptul că a existat atât de mult timp ridică o întrebare interesantă. Pe parcursul acestor sute de mii de ani, mediile naturale din Africa de Est s-au schimbat. Pădurile, zonele împădurite mai deschise și întinderile cu vegetație ierboasă nu au rămas neschimbate. Totuși, Australopithecus afarensis a continuat să existe, iar anatomia sa îi permitea să folosească atât resursele de la sol, cât și pe cele din copaci.

Mergea în picioare, dar nu renunțase la cățărat

Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestei specii era mersul biped. Bazinul, oasele picioarelor și alte elemente ale scheletului arată că Australopithecus afarensis se deplasa în mod obișnuit pe două membre, deși mersul său nu era identic cu cel al oamenilor moderni.

În același timp, brațele lungi, musculatura puternică a părții superioare a corpului și degetele curbate indică faptul că se putea cățăra eficient. Viața în copaci putea oferi acces la hrană și locuri de refugiu, în timp ce deplasarea pe sol îi permitea să exploreze spații deschise și să ajungă la alte surse de hrană.

Această combinație de trăsături ne amintește că evoluția nu a urmat un plan simplu. Mersul pe două picioare a apărut cu mult înainte ca oamenii să dezvolte creierele mari caracteristice speciei noastre. Australopithecus afarensis nu era un om modern în miniatură, ci o specie cu propriul său mod de viață, care combina adaptări întâlnite la primatele arboricole cu trăsături importante pentru evoluția umană.

Urmele de la Laetoli, păstrate în cenușă vulcanică

În Tanzania, situl Laetoli a oferit una dintre cele mai impresionante dovezi ale mersului biped timpuriu: urme de pași imprimate în cenușă vulcanică umedă în urmă cu aproximativ 3,6 milioane de ani.

Urmele au fost descoperite de echipa condusă de paleoantropologul Mary Leakey în anii 1970. Un traseu important, identificat în 1978 de Paul Abell, se întinde pe aproximativ 27 de metri și cuprinde impresiuni atribuite unor hominini care mergeau pe două picioare. Urmele s-au păstrat după ce noi straturi de cenușă le-au acoperit și le-au protejat.

Deoarece fosile de Australopithecus afarensis au fost găsite în aceeași regiune și în straturi geologice comparabile, această specie este considerată cea mai probabilă autoare a urmelor. Forma tălpilor și poziția degetului mare arată că acești hominini se deplasau într-un mod mai apropiat de mersul uman decât de locomoția primatelor care folosesc picioarele și pentru a apuca ramurile.

Urmele nu dezvăluie însă toate detaliile. Cercetătorii continuă să analizeze felul în care acești hominini își distribuiau greutatea, cât de des mergeau pe sol și cât timp petreceau în copaci.

Ce mânca și cum își găsea hrana?

Dinții și maxilarele oferă indicii despre alimentația speciei. Dovezile sugerează că Australopithecus afarensis consuma în principal hrană de origine vegetală: fructe, frunze, semințe, rădăcini și alte părți ale plantelor. Este posibil să fi mâncat și insecte, precum și ocazional mici vertebrate.

Cercetătorii analizează inclusiv urmele microscopice de pe suprafața dinților. Acestea pot indica proprietățile alimentelor mestecate, deși nu permit întotdeauna identificarea exactă a fiecărui aliment. Studiile sugerează că fructele moi făceau parte din dietă, dar forma și rezistența dinților arată că specia putea consuma și alimente mai dure sau abrazive.

Rămâne o problemă deschisă: în ce măsură aceste alimente mai dure erau consumate atunci când sursele preferate deveneau mai greu de găsit? Unele explicații propun că ele completau dieta în perioade dificile, însă cercetările asupra uzurii dentare nu susțin o legătură simplă și universală între consumul lor și anotimpurile secetoase.

Așadar, nu putem reconstitui meniul exact al unui Australopithecus afarensis. Putem spune însă că alimentația sa era suficient de flexibilă pentru a include mai multe tipuri de resurse disponibile în mediul african.

Copiii creșteau mai repede decât copiii de astăzi

Un alt capitol important al acestei povești este dezvoltarea. În 2000, cercetătorii au descoperit la Dikika, în Etiopia, scheletul parțial al unui copil din aceeași specie. Fosila, cunoscută sub numele de Selam, datează de acum aproximativ 3,3 milioane de ani.

Scheletul păstrează o parte importantă a craniului și a trunchiului, alături de oase ale membrelor. Analiza dentiției a arătat un ritm de dezvoltare apropiat de cel observat la cimpanzei, în timp ce dimensiunea creierului sugera că unele aspecte ale dezvoltării se apropiau de tipare întâlnite ulterior la oameni.

Această combinație îi ajută pe specialiști să înțeleagă că evoluția copilăriei umane s-a desfășurat treptat. Copiii de Australopithecus afarensis nu aveau neapărat perioada lungă de creștere și dependență caracteristică oamenilor moderni.

Descoperirea lui Selam este valoroasă tocmai fiindcă fosilele de copii sunt mult mai rare decât cele ale adulților. Oasele sale oferă informații despre dezvoltarea corpului și a creierului, aspecte care nu pot fi deduse cu aceeași precizie numai din schelete adulte.

A fost strămoșul direct al oamenilor?

Aici răspunsul trebuie formulat cu prudență. Australopithecus afarensis este important pentru înțelegerea evoluției umane, dar nu există un consens care să permită prezentarea sa drept strămoșul direct, cert, al speciei Homo sapiens.

Este posibil să fi fost înrudit cu populații din care au apărut ulterior alte specii de australopiteci și reprezentanți ai genului Homo. Totuși, arborele evolutiv este dificil de reconstituit, deoarece fosilele sunt incomplete, iar mai multe specii au trăit în perioade apropiate sau chiar suprapuse. Ceea ce știm sigur este că mersul biped era deja bine instalat cu milioane de ani înainte de apariția oamenilor moderni. Lucy, Selam și urmele de la Laetoli documentează etape diferite ale unei istorii mult mai vechi decât civilizațiile și culturile pe care le asociem, de obicei, cu începuturile omenirii.

Iar fiecare fosilă nouă poate modifica imaginea de ansamblu. În cazul lui Australopithecus afarensis, tocmai abundența descoperirilor ne permite să punem întrebări mai precise despre cum trăiau acești hominini, cum se deplasau și ce legături aveau cu speciile care au apărut ulterior.